Da, domnule. Ce, te joci cu dansul? Fii serios… Iată cum se procedează: mă ia băiatul la dans și-și face treaba – pas de bază, cross, piruete, figura 1, figura 2, figura 3, figura 8, au! am uitat, urma figura 4, dă-i bice! figura 5, nu i-a ieșit fetei, figura 5 din nou, of, e blondă, nu se prinde, ce urma? Hai un cross. Yes! Mi-am amintit, figura 6, iar bagă ăștia stopuri în melodie, la dracu. S-a reglat melodia, să continuăm – figura 7, figura 8, ha, ha, asta lui Gigel nu-i iese, să vadă ce maestru sunt eu, figura 9… Ce? S-a terminat melodia acum 7 secunde? Să-mi b**, figura 10 era aia șmecheră de lăsam fata pe spate…
Da, sunt impresionată. În cele mai lungi 3 minute din viața mea am încercat să caut firescul, dar firescul s-a pierdut pe la jumătatea figurii 3. Norocul meu că m-a luat Felix la dans și văzându-i strungăreața, am regăsit firescul.
Nu știu alte fete cum sunt, dar eu, când ies în lume să dansez salsa, vreau să uit de mailurile de la job, de celulită, de pi-em-es (a se citi sindrom premenstrual), vreau să ma bucur de muzică și să găsesc oameni care au chef de cioace, de a lua viața deloc în serios și de a nu se chinui înfiorător de tare să mă impresioneze. Căci efectul este nemaipomenit, dar pe dos.
E adevărat, îmi place dansul în sine, dincolo de cel social – muzicalitate, mișcări, expresivitate, styling, body movement, povești, tot tacâmul. Îl și studiez destul de mult – pe lângă latino, urmez cursuri de contemporan, care sunt geniale, cochetez și cu streetdance, tocmai pentru a-mi lărgi orizonturile dănsărețe. Doar că ringul de dans social e locul pe care îl împarți în pereche, nu cel în care trebuie să îți arăți potențialul la maximum. Poți urca pe scenă, poți participa la competiții – eu, la mine în sufragerie, mă cred campioană mondială la toate dansurile – în club, îmi propun să fiu relaxată, să dansez cu partenerul, nu cu oglinda, și nu văd rostul în a mă agita să respect toate regulile din lume.
Am dansat acum câteva săptămâni cu un stimat domn care se uita tot timpul spre tavan. Jur! La final, îl întreb – Măăi, dar chiar așa de urâtă sunt, încât nu te uiți deloooc la mine când dansăm? El – eeei, m-am mai uitat, dar nu așa, tot timpul… Câtă delicatețe, pudoare, câtă grijă pentru pupila fragilă a fetei, nu care cumva să o rănească dintr-o simplă privire mult prea penetrantă… Bravo, băieți. Nu care cumva să speriați fetele cu prea multă atenție, ferească-vă Cel de Sus.
Ați observat oamenii care dansează mega serioși, concentrați pe cum stă mânuța, degețelul, mustăcioara, și care râd doar când greșesc? E bine și așa, oricum.
Îmi place la nebunie să dansez cu băieții începători. Și nu vorbesc despre cei care cunosc doar 5 figuri din cele 376.595.432.980.754 din câte există; mă refer la cei care sunt nonstop într-o lume paralelă față de ritm, care zâmbesc pueril tot timpul fiindcă știu că din alea 5 figuri le iese doar una pe seară, și parcă nici aia așa cum le-a zis profu’. Mă simt atât de liberă cu ei, ne prostim în voie, chilluim, râdem, râdem, râdem… Deși nu o știu, ei sunt cei care dansează cel mai bine, pentru că, nefiind hiper stresați de figuri, ascultă muzica, intră în starea piesei și nu fac gimnastică.
Un articol de Andreea Hagiu